Call center 021.9983

Articole

Omul din spatele halatului alb – Interviu cu Dr. Virgil Ionescu

Cred că ceea ce mă caracterizează din punct de vedere profesional sunt eforturile de perfecţionare continuă și perseverenţa pe temele care mă pasionează reușind astfel să ofer ca rezultat final al muncii mele, pacienţilor și colegilor medici, deschiderea căii pentru o corectă abordare terapeutică”

Dr. Virgil Ionescu a absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii din Craiova, în anul 1990 și a urmat specializarea în Radiodiagnostic la Spitalul “Cantacuzino” sub îndrumarea unor persoane de excepţie, așa cum ţine să menţioneze – Prof. Dr. Virgil Grancea și Dr. Mihail Lungeanu – pe care îi numește “adevăraţi dascăli și modele umane și profesionale.” Între anii 1999 şi 2004, Dr. Virgil Ionescu a fost asistent universitar cu specialitatea neuroimagistică, în cadrul Catedrei de Neurochirurgie, din Spitalul Clinic de Urgenţă “Bagdasar-Arseni” şi a participat la pregătirea postuniversitară a medicilor rezidenţi din specialităţile neurchirurgie, neurologie, radiodiagnostic. Din septembrie 2004 își desfășoară activitatea profesională exclusiv în mediul medical privat. Din 2008 până în prezent a urmat numeroase cursuri de pregătire postuniversitară, din dorinţa de a cunoaște și aplica în activitatea zilnică noile tendinţe din imagistica medicală de la nivel mondial.

  1. De unde a venit interesul dumneavoastră pe Medicină ? Ce v-a determinat să alegeţi acest drum profesional și nu altul?

Spre deosebire de alţi medici care au avut un eveniment existenţial determinat în alegerea profesiei, eu, în afara unor argumente clare, am vrut să urmez două profesii – cântăreţ de operă sau medic. Prima tendinţă a fost  anihilată de părinţii mei imediat, mama mi-a spus “vei fi cap de familie, deci trebuie să ai o profesie serioasă, nu una dependentă de ceva trecător – vocea” iar tatăl meu mi-a spus “în profesiile artistice dacă nu ești genial nu ajugi nicăieri, iar tu… nici măcar nu ai învăţat până acum corect notele muzicale”. Au încercat să mă deturneze și de la a doua opţiune, cu justificări de genul “noi suntem profesori, nu avem medici în familie, mai bine te-ai face… inginer”. Evident că i-am ignorat spunându-le arogant, poate, “între mine și ceea ce îmi doresc este o linie dreaptă, nimic și nimeni nu mă poate abate de la ea, iar eu am să devin medic” – nu am putut niciodată să explic de ce, a fost pur și simplu dorinţa mea. Nu am fost motivat de anumite probleme de sănătate din familie, din fericire, și nici nu am fost inspirat de alte persoane din jurul meu care erau medici.

După ce am promovat examenul de treaptă a II-a la un liceu de matematică -fizică – pentru că tot părinţii mei mi-au spus “trebuie să știi fizică și chimie dacă vrei să te faci doctor” am luat cartea de “biologie de clasa a XI-a” și am început să o învăţ “pe de rost” – așa se cerea atunci. Din acel moment cărţile care îmi serveau pentru desăvârșirea profesională au devenit prietenii mei de nădejde .

Am intrat la facultatea de Medicină din Craiova, unde – deși până atunci locuisem doar în București – am rămas pentru că am avut parte de dascăli de care și acum îmi aduc amintesc cu drag, care ne-au învăţat în primul rând să fim medici. Pentru asta le mulţumesc și acum, pentru că un doctor este cu atât mai bun cu cât știe mai multe boli, iar ei au avut grijă să ne ofere tot ce au avut. Nu voi uita niciodată cuvinetele profesorului meu de antomie din anul I care ne spunea “nu trebuie să vă fie frică de examen ci de necunoașterea materiei”, “să nu pierdeţi din vedere în activitatea voastră că ceea ce nu știi nu există”, “în profesia noastră nu îţi place doar ceea ce nu știi”. Poate în aparenţă panseuri prea filozofice pentru mintea unui adolescent de numai 19 ani – dar mi s-au gravat în minte pentru tot restul vieţii: în afară de Dumnezeu nu îmi este frică decât de ceea ce nu știu, iar ceea ce la o primă vedere “nu îmi place” mă străduiesc să înţeleg și să aprofundez.

 

  1. În afara pasiunii dvs pt Medicină și pt formarea continuă în specialitatea pe care aţi ales-o, ce alte activităţi vă fac inima să bată mai repede, cum alegeţi sa petreceţi timpul liber?

Până când am intrat la facultate am citit foarte multe cărţi de literatură. Multe romane îmi depășeau puterea de înţelegere specifică vârstei. Pe unele le-am recitit, de fiecare dată observând detalii pe care la prima vedere nu le observasem sau nu le înţelesesem. Cărţile mi-au fost cel mai bun prieten pentru că părinţii nu mă lăsau în faţa blocului pentru că “nu aveam nimic bun de învăţat acolo”. După ce am intrat la facultate prieteni nedespărţiţi au devenit cărţile de specialitate, am citit puţine romane, preferându-le pe cele de memorii. Înaintând în vârstă mi-am dorit din ce în ce mai mult să înţeleg viaţa și ce se întâmplă în jurul meu, și fiind inspirat de proverbul “deșteptul învaţă din greșelile altora, prostul nici măcar din propriile greșeli” mi-am dorit să înţeleg viaţa prin prisma unor “câștigători” la această categorie, oameni care au vrut în literatura memorialistică să împărtășească altora din experienţa lor. Din nefericire, în mod sigur ca și pentru mulţi dintre noi, nu am reușit mereu să nu repet propriile greșeli, uneori făcând-o chiar în cunoștinţă de cauză.

Din cărţile citite în adolescenţă am rămas cu ceva care îmi revine adesea în minte: remarca făcută în prefaţa cartii “Dama cu camelii”, de către Dumas-fiul care spunea că nu a dorit să prezinte în carte viaţa unei curtezane ci o curtezană care a fost înnobilată de sentimentul iubirii. După cum știm persoana din realitate care l-a inspirat pe Dumas – Marie Duplessis – nu a trăit alături de el un episod similar celui de “la ţară” dintre Maguerita și Armand, nicdecum nu s-a sacrificat renunţând la persoana iubită din iubire. Așadar, personajele livrești și cele cinematografice sunt rodul ficţiunii și au foarte puţin în comun cu persoane din viaţa cotidiană. De aceea cred că pacienţii nu ar trebui să ne compare nici pe noi medicii cu diverse personaje – chiar dacă unii ziariști fac aceste asocieri. Nici unul dintre noi nu putem fi Doctor House sau Doctor Quinn, poate nici măcar Doctor Jivago.

Rămânând în același domeniu al ficţiunii, comparaţia dintre aparatele noastre – făcute de oameni pentru oameni – și instalaţii sau mașinării din ficţiuni cinematografice legate de spaţiul extraterestru mi se pare la fel, cel putin hazardantă, și în ultimă instanţă superficială pentru un pacient care are o problemă îngrijorătoare – cea de sănătate –  pacient care în mod sigur are așteptări reale și nu legate de ficţiuni cu persoane sau mașinării .

Alte două pasiuni mi-au fost revelate în două puncte de minim ale existenţei mele. În anul 2000, am descoprit  personalitatea de geniu a Mariei Callas și prin ea și odată cu ea am descoperit și ascultat aproape toate înregistrările de muzică de opera “live”, de referinţă, din perioada anilor ’35-’70. În 2013 am văzut un afiș la Roma cu Zvetlana Zakharova în Giselle. Deși, ca orice copil, am fost dus de părinţi la spectacole de balet, nu aprofundasem acest gen, până într-o zi în care deși matur și responsabil cred eu, într-un moment de deznădejde mi-a venit în minte afișul de la Roma. Am căutat mai apoi numele acestei femei, pe care ca și pe Maria Callas o consider genială, și am văzut-o prima dată în La Bayadere în porţiunea “La rayoume des ombres”. Muzica lui Minkus și măiestria artistică a Zvetlanei de a exprima muzica prin mișcările corpului m-au făcut să “uit” de deznădejdea care îmi cuprinsese fiinţa în acel moment. După aceste “întâlniri artistice” oricât de rău mi-ar fi, o parte favorită dintr-o operă sau o parte favorită dintr-un specacol de balet – diferite în funcţie de stare și de inspiraţie – reușesc să îmi dea suficiente motive să cred că viaţa este frumoasă, să cred că merită să fie trăită, să îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat deschiderea spirituală ca să mă pot bucura de minunăţiile făcute de semenii mei pe acest Pământ prin inspiraţie divină.

Adesea merg la Milano iar simplul fapt că intru La Scala mă umple de energie, probabil nu întâmplător, pentru că a fost construită pe locul unei biserici care a ars. Nu departe de Scala este o biserică Matri Consolationis în care o statuie a Domnului Iisus pe Cruce îmi reamintește mereu că suferinţele noastre sunt nimic faţă de cele îndurate de El. 

 

  1. Care ar fi fost a doua opţiune profesională pe care aţi fi ales-o, dacă nu era medicina? 

După ce nu am intrat prima dată la facultatea de medicină am suferit foarte mult, în anul în care am stat acasă “fără ocupaţie”, cum a fost înscris în dreptul profesiei pe avizul epidemiologic de înscriere la examen în anul următor. Mi-am spus că voi încerca de 3 ori. Dacă nu voi reuși voi încerca a 4-a oară la facultatea de fizică.

Fizica atomică și nucleară mi s-a părut fascinantă, mi s-au părut geniali oamenii care au facut descopririle epocale de la începul secolului XX, descoperiri care au dus la aplicaţiile clinice pe care eu azi le folosesc în activitatea mea. Ei m-au făcut să mă gândesc pentru prima dată în viaţă că “nu tot ceea ce nu vezi nu există” – idee care m-a ajutat apoi sa evoluez spiritual – desigur când a venit momentul și vârsta pentru asta. Al doilea an am “reușit” la medicină, dar lecturile depre descoperirile lor geniale și despre ei m-au urmărit totdeauna – în special Luis de Broglie cu a sa teorie legată de “dualitatea undă-corpuscul”. 

 

  1. V-aţi gândit vreodată dacă v-ar plăcea mai mult sa locuiţi în alta tara? Care ar fi aceasta?  

Nu știu dacă îmi doresc acum să locuiesc în altă ţară, poate la pensie, dar dacă ar fi să aleg aș prefera una din ţările în care mă simt bine, și în care la orice oră dacă aș avea ocazia sau aș primi o invitaţie, aș pleca fără să mă gândesc măcar o clipă – Egipt, Rusia și Italia. Evident cea mai abordabilă pentru noi la ora actuală este Italia – m-aș duce oricând la Milano La Scala pentru un spectacol de balet, dar și mai repede aș urca într-un avion către Moscova sau Sankt Petersburg nu numai pentru Bolshoi sau Maarinsky ci mai ales pentru bisericile lor minunate și palatele lor de vis – palate concepute de arhitecţi de geniu: Trezzini, Rastrelli, Rossi care au trăit acolo mulţi ani, unii ca și Cesare Pugni și Marius Petipa, până la sfârșitul vieţii. În bisericile lor dacă vrei să îl simţi cu adevărat pe Dumnezeu trebuie să intri, iar dacă vizitezi palatele lor uiţi de tot ce ai văzut până atunci în Europa de Vest și îţi dorești să le revezi, să pleci cu o parte din ele în sufletul tău. Eu cred că locuri mai impregnate benefic decât bisericile din Rusia și monumentele din Egipt nu există.

 

  1. Cum credeţi ca va influenţa populaţia progresul tehnic? Ne garantează acesta o îmbunătăţire a calităţii vieţii pe toate planurile?

Progresul tehnic este esenţial în viaţa noastră în general iar în profesia mea în special. Combinând două principii dragi mie, expuse anterior, ceea ce nu vezi nu exista în profesia mea. 

Înţelesul verbului “a vedea” este în imagistica medicală mult mai profund și mult mai complex decât a distinge între diferite structuri anatomice normale sau de a observa o abatere de la anatomia normală care “se vede” ca patologică. Fără progres tehnic nu ar fi existat aplicaţiile medicale ale celor două descoperiri epocale din fizică – radiaţia Rontgen și fenomenul de rezonanţă magnetică nucleară. Fără progres tehnic nu ar fi fost posibilă trecerea de la imagisitică morfologică la cea funcţională.

Progresul tehnic face în ultimă instanţă în specialitatea mea diferenţa dintre viaţă și moarte, un număr – valoarea prag a unui parametru funcţional – care dă relaţii indirecte despre calitatea peretelui unui vas de sânge – capilarul sanguin – normal, cu discontinuităţi sau de tip tumoral – orientează medicul clinician către un tratament care aplicat greșit poate duce la moarte. Am întâlnit un astfel de caz, un pacient care a murit pentru că a primit un tratament anticanceros, la acel moment eu neavând la dispoziţie dotările tehnice necesare – soft medical de înaltă tehnicitate – pentru a demonstra indubitabil diagnosticul de boală demielinizantă și nu de proces proliferativ susţinut de o biopsie neconcludentă, chiar dacă evoluţia naturală a bolii mi-a dat dreptate mie, el dezvoltând alte leziuni care nu puteau fi în nici un caz tumorale, răul făcut de tratamentul anticanceros iniţial i-a fost fatal. 

Din fericire, tehnica evoluează iar eu mă străduiesc să am și să folosec cât mai bine cele mai noi mijloace tehnice de diagnosticare imagistică diponible la nivel mondial, pentru un diagnostic imagistic cât mai corect cu putinţă. Însă pe lângă aceste aspecte obiective, fizice pe care le putem manipula prin studii și formare profesională pentru a putea interveni și repara dezechilibre la nivelul organismului uman, ar fi și alte aspecte de considerat, din punctul meu de vedere, la nivel mai subtil, o viziune mai profundă a ceea ce numim problemă de sănătate. Ceea ce urmează să vă împărtășesc este posibil să rezoneze cu mulţi dintre pacienţi, ei trecând deja prin asta și astfel oferindu-le un sprijin sufletesc pentru că nu sunt singurii care gândesc așa…. însă vor exista  și destul de mulţi care vor rejecta această teorie sau o vor lua în derâdere, dar cu siguranţă doar pentru că au dreptul divin la vindecare – o vor citi, reciti și în final – aparent involuntar – o vor accepta.

Ceea ce numim boală nu este o pedeapsă, ci mai degrabă o lecţie de viaţă care îndeamnă pacientul la un demers complex de vindecare, atât fizică cât și spirituală și mentală. Este un moment în care ar trebui să ne concentrăm pe iertare și împăcare cu sine, pe renunţarea la ură și desprinderea defintivă de evenimente și persoane lezante.

Referitor la actul medical, calea spre vindecare presupune “deschidere” și “acceptare” energetică și mentală din partea pacientului – în cursul demersului de diagnostic, dacă pacientul nu manifestă deschidere și încredere către medic – care poate fi considerat doar un instrument al Divinităţii, nicidecum “o divinitate” , iar în cursul demersului terapeutic pacientul nu “acceptă” tratamentul propus – șansele de vindecare sunt minime.

Desigur, “deschiderea” și “acceptarea” nu pot fi oferite oricui – chiar dacă el se numește medic – de aceea trebuie reiterată ideea de pacient informat care “consimte” la efectuarea demersurilor diagnostic și terapie – cuvintele evident netrebuind înţelese doar “stricto sensu”.

Nu trebuie să uităm că liniștea, răbdarea, așteptarea sunt de la Divinitate și ne eliberează mintea deschizându-ne canalele de informaţie ale subconștientului și căi de acţiune nici măcar bănuite de mintea noastră, primordial analitică și în mai mică măsură intuitivă, iar neliniștea, agitaţia, graba sunt de la celălalt pol, care “în secolul vitezei” se străduiește să câștige bătălia decisivă, de a ne convinge în fiecare moment… că nu există.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *